Toamna descheiată la plopi — Violeta-Mirela Mareș

întomnare

îmi era foame de toamnăam mușcat cu atâta poftă din eaîncât mi-au dat lacrimilem-am șters la ochi cu dosul palmeiși ceața-mi pătrunse buzele

mâinile mi se transformaseră dejaîn crengi tremurânde ruginiuca de o plecareîn neiubire

pluteam dejaca o frunză spre uitare

despre ofrande

când cerul plutește fierbinte-n albastrurezemându-se pe acoperișurile caselorvânătorul aduce drept ofrandămiezul zilei

când ploaia își rostogolește perdelele fumurii de lacrimipeste podurile singuraticevânătorul aduce drept ofrandăînserarea

când vântul mână aspru cârdurile de noriaducând și ducândzilele una după altavânătorul aduce drept ofrandătoamna

când vin euvin cu totulși mă aduc pe mine toatăde la mine până la tineși atunci vânătorul se aduce pe sine ofrandătimpului care a căzut peste noi

III

insomnia

ascultprivescși ardîn bătăile inimii taleși respir în ritmul ei cadențatcare fărâmă noaptea în cioburi de gânduriînflorite în parfumul zorilor

îmi simt mai apoi trupulcum încearcă să-și șteargă cu mânecaochiul podidit de lacrimi sângerândela desprinderea de trupul tău

și câtă durere în sunetul elegieicântată pe toate clapele nopțiicântată pe toate strunele tăceriicântată spasmoticcântată organic chiar

de nisipul ce-și curgeneputința de rocăîn clepsidra firiimăsurându-ne trecutul niciodată trecutmăsurându-ne iubirea niciodată părăsită de insomnii

diminețile

diminețile se sparg în versuri și înfloresc cristalinpe mângâierile mele desenându-ți trupulzilele se deschid una după alta ca filele unei cărțifiecare pagină rănind-o pe cealaltă

precum fiecare mișcare care mă desparte de tineprovoacă inevitabilun rid fiecăruia dintre noi

preț de o răsuflare mai ezitpreț de o dimineață mai rămânpreț de o viață mai iubescprețuindu-teprețuindu-măneprețuindu-ne

încă devreme

încă devremese fărâmițează-nzorii primăverii frunzaîn zbaterea embrionuluislobodă destinului

în frăția mugurelui și-a crengiiîn fiecare rodire e-o lacrimăși-n fiecare lacrimă rodește un zborîn fiecare clipă a mea rodești tu

în timp ceîn fiecare bătaie a inimii talezboară versul meulimpede ca o primăvară

încă devremerodului

despre trecerea peste zi a sărutului

dimineațați-aș ridica greutatea pleoapei cu geana meași aș veghea să ți se revelezedoar o fantă de răsărit căprui

la prânzmi-aș strivi dureros buzele de buzele talepână la esența cuvântului de dincolo de cuvânt

noapteați-aș apune în durerea iubiriicu patima mea de femeie lăsată de Dumnezeufemeie să-ți fie

și-apoi din nousă croim sărutul zorilorcu patima zilei ce va să vie

VII

spre haiku dar nu până acolo

dacă aș plângesângerând rouărăsăritului dimineților meleatinse de dorai înțelege gustul dulce-dureros alzborul deplin și infinit al petaleicare moare?

VIII

așteptarea și sensul. umbrele amurgul patima.

ascult cum se topeșteamurgul peste mine și ninge a linișteși ochii mei de miere arsă curgpeste cuvintele crescute rotund

îți așezi versurile pe umerii meiîncălzindu-mi deznădejdea apusuluica un rug pictând naiv freamătul pădurii

pe când la pieptul meu se întretaieplânsul cu umbreleumbrele cu urmeleurmele cu amintirilecare respiră a tinecare mângâie a minecare adorm a noiîntr-o amăgire împletita-n suspinepână la patimă

esențe de martie

viața și moartea zâmbesc în fiecare dimineață cu același chipprecum zăpada cerului muiată în gust de primăvarăpe mângâieri ludice de lumină caldăîn gene de martie crud

cumpăna fântânii scârțâie ascuțitcând mândrul chip al zilei coboară să se scaldeși buza fântânii arde în lumina lunii pline

și mie mi-e sete de tine ca de ielecu nopțile înflorite-n palmeîn dansul sălbatec al echinocțiului

la capătul lumiila capătul umil al cuvântului dorunde viața și moartea poartă același chip

plouă

cu stropi mari dezordonați și zgomotoșipeste noigoipeste doia început să plouă

picură obsesivplouă amenințătorși sufletul se contorsioneazăsă protejeze ce a mai rămasdintr-o iubirevisatăsau udatăsau dorităsau trăitănicăieri și totuși pretutindeni

totul se amestecăși se ștergeca o amintire amară

plouăde la început și până la sfârșitcu lacrimile propriului meu sângecu lacrimile propriului tău chip

pictură de-avril

plânge cerul rece și mohorâtîncrustând inserții de toamnăpe-un început de aprilie

e atât de frigîncât mugurii au fugit înapoi în crengiiar florile au dat buzna înapoiîn ideea de muguri

e atât de frigîncât imaginea ta recreată de mineîngheață frigid și crispatîntr-o grimasădin care nu pot să te trăiesc

duc în părul meulipsa totală a definițieiduc în pântecul meu lipsacompletată de fiecare cuvânt de-al tăudin sensul unic al ființării curge o lacrimă de-avril

XII

despre înfrunzirea jertfei în cuvânt

din totului totce aș fi putut să fac pentru tineîn fiecare dospire a diminețiiam ales să dospesc în căușul palmelor mele rouaabia frământatăa ochilor mei

din totului totce aș fi putut să fac pentru tineîn lenea fiecărei amiezi toropiteam ales să îți litografiez respirația mea pe umăr

din totului tot ce aș fi putut să fac pentru tineintrând pe ușa înserării cu brațele plineam ales să îți bandajezrănile verzi ale trunchiurilor versurilor încă nescrisecu lianele înfrunzite ale brațelor mele

din totului tot ce aș fi putut să facîn fiecare anotimppentru tineam ales să măsor așteptareamăsurându-mi cu nemăsura dăruiriipașiiversulvisul

până când toate au începutsă îmbătrânească rotund înflorind ridurilede la ora la care îmi eștipână la ora la care îmi vei fijertfițicelui ce se cuvine

XIII

esența unui dor ce doare în floare

în părul meu se odihnesctoate florile de salcâmtoate florile de castantoate florile teiuluitoate florile cerului

pe umerii mei se odihnește respirația taînainte și după înflorireînainte și după ofilire

în ochii mei se odihnește privirea taîn loc de privirepe buzele mele se odihnește sărutul tăuîn loc de sărut

înlăuntrul cuvântului meuse împlinește cuvântul tăuînainte și după rostireînflorireiubirerodirepână la ultima pagină de dordeschisă la o ultimă dorințădeja înflorindă

XIV

înrămând în floare plânsul

pun în ramă fotografia mării neodihniteși o privesc din fotografia nisipului care curge printre valuriînrămată de fotografia muntelui care s-a scurs printre pietre

pun în ramă fotografia copacului gârbovit de floareși o privesc din fotografia veștejirii purtate de vântsau a împlinirii înrămateîntr-un anotimp care curge peste devenire

înrămez chipul tău cu îmbrățișarea meacu respirația sacadată îți înrămez guracu lacrimile curse înrămez iubirea ta

pun în ramă fotografia sufletului tăuși o privesc din fotografia ochiului meuînrămată de fotografia privirii noastreneodihnite încă

pre destin are

curge în cuvintele meleuneoriașa tristo lumină care cuvântăaproape albastruîncâtmă adun rotund în pumniși nu știuplâng sau plouă?

XVI

pictură

cerul creionează acoperișurile caselorîn lumini și umbre înseratese aud zgomote inutilestrident de comunede pretutindeni

în afara meaînlăuntrunici o imaginenici un zgomot comundoar bătrânul ceasornic care bate în ritmul inimii meleun strat fin de praf se așează peste așteptare

XVII

tușe de primăvară

ne târâm prin această ternă primăvarăcu sensuri uniceși mirosuri puternice de rut

am obosit iubirea meaam obosit să te tânjescsă te creez în forme și imaginimi se zvâcolește trupul desenat de palmele tale

trupul meu vrea să mă părăseascătactil și tiptilla ce bun atâta primăvară

XVIII

desen de iarnă

de va fisă plâng vreodatăfără lacrimiînmoaie-ți un colț de suflet în zăpadăși desenează-mi-le încet pe obrazrespirându-măpână la tine

XIX

desen de iarnă (2)

tacși genele mele înghețateîți aștern vers cu verspoemul inverspe frunte

mă aplecsă-ți ascult respirațiade sub fruntea rănităde cuvânt

și tăcerea se varsăîn colțurile ochilor tăideschiși înlăuntruîn dreptul inimii

și versurile curgînlăuntru și-n afarăîmpletindu-se strânsîn pași care ningîn flacăra lumânăriidin fereastra deschisăspre sine

desen de decembrie în iarnă plină

îmi lipsescvoceaprivireaauzulcuvintelemângâierilesărutul

e noapteși candelele ierniipâlpâie efemer în lumina rece și strâmtă

și eu cu trupul meu întregmă ghemuiesc la tine-n evcaut răsăritul pe bâjbâiteși mă rănesc în colțurile lacrimilor taleînghețate în cascade de țurțuriîn palmele talee prima dimineață în care au înghețat zorii zilei

XXI

ninge

ninge disperat de alb și de înghețatpătimaș și adâncdin pântecul spart al cerului

ninge prelung și haoticpeste o iubire deznădăjduită și disperatăca o amintire atârnând uitată într-un sertar vechice-și scârțâie lacrima

ningepeste trupul încă viu al iernii care va să vină

ningeîn această dimineață de lume nefecundăca într-un dor neputinciosde rod

XXII

rid colind ploaie ecou

strigătul sufletului meuajunge la tineecou

lacrima sufletului meuse preface până la tine-nploaie

patima inimii melecolindă iarna cu gust de migdalăși mângâie ridul absenței

ecoul ploii colindă ridurile fericiriicareau îmbătrânit de-atâta așteptareși doarenebănuit de tare

XXIII

vid

din sărutul tăus-a prelins pe glezna meași a înghețatumbra prelungăa trecerii fără pașirostită sieși

XXIV

întrebări esențiale I

de ce oareapa nu se îneacă în marede ce oarelumina nu se întoarce în soarede ce oarefocul nu se arde arzândde ce oarepământul nu rodește pământde ce eu cuvântcând sunt cuvânt?

XXV

întrebări esențiale II

de ce oareeu cuvânt așacu tăcerea tapână cândmă topesc în noiîn formă de unu din doiși-atunci îmi spunsuntem o pasăresuntem o pasăre

XXVI

schiță de-o clipă

fiecare clipă a mea mă trecemă petrece respectuos până la ușăși mă poftește să plecdupă ce mă urmărește cu privireasă fie sigură că am trecut pragul următoarei clipe

și eu mă trecmă petrecmă seamăn fiecărei clipecare se aseamănă cu fiecare clipă

în timp ce eu locuiesc alăturiîn clipele mele cu tineîn clipele tale cu mineîn clipele de-o clipăce clipesc rotundesemănate deplin

XXVII

despre devenire cumva

schițează-mădesenează-mă în tușe simplesau lasă-mă așa în alb și negrurotundă

suflă cu suflarea ta de bărbat al meupeste mineși eu voi deveni a tași suflarea ta va fi cuvântul meuși suflarea mea va răsări în poem

și lacrimile mele vor curge pe obrajii tăicând te sărutși sărutul nostru va încolțiîntr-o umbră de primăvarăși va rodiîn fineîntr-un final de lumeca un strigăt de lebădă nespusdetăcut

XXVIII

desen de devenire

sub fiecare pas al tău se închină un fir de iarbăsub fiecare pas al meu se plămădește o floareglezna ta se încleștează în gustul ierbiiîn timp ce glezna mea se desenează cu parfumul florii ce se va naște

șoldul tăupoartă în el circularitatea roțiiîn timp ce șoldul meu carafă de apă eîntru plăsmuirea lutului

pentru că palmei tale drepte i se supune cuvântuliar palmei tale stângi umărul meu înfloritfragil de rotund

însă doar palmele mele știu tăcerea să mângâiemai întâi palma dreaptămai apoi palma stângăși demiurgicsă se lase rănitesă sângerezeîn piroanele clipelor răsuflării tale

XXIX

singurătate. desen în creion.

mi se pare căimaginile în care gândesc se estompeazăimaginile devin grica și cum ar fi cărate în spatede fulgi imenși de zăpadă griținând în brațe toate nopțile gripână la sfârșitul ideii de noapte

e atât de trist că nici cerul nu mai e albastruși florile își scutură culorile și devin gri

doar privirea ta tăcută căzându-mi din poalăîmi rănește glezna cicatrizată de sărutul tăuși sângele meu atât de sângepătează monocromia cu roșul atât de roșupână la patimăca un sărut de prunc

XXX

sentimentul monocrom în desen trist

mi se pare căimaginile în care gândesc se estompeazăimaginile devin grie atât de tristcă nici cerul nu mai e albastruși florile și-au scuturat culoareaveștejindu-se gri

doar cioburile stelelor căzute pe caldarâmul griîmi rănesc tălpile pe care încă mai stăruiesărutul tăuși sângele meu atât de sângepătează monocromiacu roșul atât de roșu

XXXI

desen cu mâini

mâna mea se strecoarăca o privire fină ce se înfiripăabia simțită pe gâtul tăuși se încolăcește strânspeste clipa asta atât de lungă

mâna mea e ca un zâmbetce-și desenează perecheaîn colțul gurii taleaburindă fierbintede cuvinte abia șoptiteîn zorii beți de iubire

mâna mea e o rugăciunece șerpuieșteatingându-te ușor pe fruntepentru a-ți desena visul

mâna mea te sărută în nopțileîn care dorința îmi rătăceștepe nebune cărăripână când te întâlneșteapoi se întoarce brusc la minepurtând pe buzegustul sărutuluiși în palma mea versul tăuîn chip de sufletsuflecându-și mânecile

XXXII

tatuaj permanent pe sens înnodat

mi-am tatuat pasul cu sărutul tăuși toate nopțile sub care mă așternla pieptul tăumirosind a toamna părului meu

mi-am tatuat umărul cu privirea tași toate diminețile mele se recompunși încep cu tine

mi-am tatuat inima cu numele tăuși toate clipele care trecca fluturii firavi și colorați și temătorimă împletesc dorințeinumai pentru că știu că locuiesc în palma ta

în timp cedorul doarepână la soare

XXXIII

modelaj

surâsul meuatât de rotund întârzie pe la colțurile veriipână când muchiile se topescdezvelindu-mi sărutul

pasul meu atât de rotundse reazămă anevoie de colbul drumuluide la început la începutpână când toamna își dezvăluie toate unghiurile

umărul meu atât de rotundse șlefuiește din când în cândcu respirația tași de-atâta rotundumărul se pregăteștede mușcătura privirii tale de daltă

XXXIV

autoportret in disolve

privirea mea ecou ridat al privirii talediluând culorile până la nuanțesurâsul meu roșu rotundarcuind surâsul tău atât de puternic

cearcănele mele evaporândlacrimile tale rupte priviriișoldul meu crispat lipindu-se de șoldul tăucrestat în piatră cu o singură lovitură de daltă

genunchii lipiți de podeaua receîn umbra genunchilor tăiși glezna mea purtând sărutul gleznei taleiar tălpiletălpile mele strecurându-se furișatîn urma tălpilor tale

și răsuflarea mea înfiptă în răsuflarea taîn timp ce eu mă dizolv continuuîn iubirea meapentru tine

XXXV

moody

uneoriumerii mei se frâng sub povara florilor albe de cireșca și cum milioanele de petalem-ar îngropa neputincioasăîntr-o dorință prea aspră

mă tem că nu pot dărui totși fug înlăuntrul meudar înlăuntrul meu dau iar de tineși brusc revin înflorită în chip de boarerespirând cuvintele cu nesaț

și tot așaîntr-o perpetuă preumblareîntre speranță și disperarepână când mâinile mele devin roșiipână când sânii mei devin roșiipână când buzele mele au gust de coptpână ochii mei capătă forma cireșelor

și nici nu știucând și de ce rodescdoar gura ta gustă din minecu un nesaț pe care nu-l mai înțeleg

XXXVI

moody 2

ce să-ți las eu să-ți amintești de mine?o geană pe pernădupă o noapte de iubire?sau zâmbetul unei zile perfect îndoite?

ori durerile crăpate între veacurilecrescute între două priviri...?poate o pană din aripa păsării care încă eramsau petalele mele de magnolie violetdesenate de tine cu o pensulă ciudată

ce vrei să-ți las?îți amintești de mine?

XXXVII

serendipity

în jurul cuvintelor taleochii mei îți țes migdalemângâierile cicoarepraf de lacrimi de mă doare

buzele mele flămândeîmpletesc săruturi crudeși tăcerile rotundeși plăcerile fecunde

vino tu cu tine toatăsă ne împletim în roatăsă iubim până la artăsă murim până la piatră

XXXVIII

de dor (I)

pașii mei cu miros de iapă tânărănu mai lasă nici o urmă în iarba udăa dimineții mirosind a ceață devreme

te strig cu ritmul inimii mele frământatede spaima că aș putea să-ți pierd ecoulrătăcind printre culmile înnourate ale munților încă albi

te și privesc înlăuntru și în afara meacăutându-te frenetic și jucăuș printre sentimentele meleconfuze încă, tinere încă, iederă încă

în mine cu tinepe semne de sinepășește-mă depline

XXXIX

de dor (II)

se-mbată vântul cu atâta parfum și atâta culoaresimțurile toate slăbesc din strânsoarea gânduluimiliarde de capete verzi se ițesc verde obraznicși seva copacilor gâlgâie provocator și abundent

florile se dăruiesc captiv și ablativ culorilorintuind perenitatea clipeistreasinile se înnădesc în chip de cuiburiși sunetele se amestecă până la dizolvare

mângâierea ta zăbovește pe un umăr al meupână când trupul mi se topeșteși devine gestși uneori doare

mirajul unui dor descris

mi se topesc mai întâi brațeleîntr-o îmbrățișare prelungăfără de tine și fără de capăt

apoi mi se sting ochiiși mângâierea din eiobosește într-un miraj deplin

sunt pustiită de liniștee liniștenu se vede nimicdar se aude cum lunei îi clănțăne dinții de frig

XLI

despre dorul care mă arde în chip de senin

uneoripândită de secundele goalecred căspălându-mi ochiul cu apă multălimpede de izvoraș putea să te șterg din privirea meaca pe un vis deja plecat în noapte

dar tu dejanu mai eștidecâtseninul care te cerni în sângele meuce te priveștezâmbeștetrăieșteiubește

XLII

întru totul dorință

descuie-mi seninul nopții să cad înstelatîntr-o partitură adâncădevenită visdin careîn aceeași noapteîți adulmec umbra

descuie seninul nopțiiprivirea mi-a tăcutmi-e tine

XLIII

despre durerea marginii de tine în formă continuă

în fiecare noaptedar în fiecare noapte ce trage la malînainte de a adormi la marginea amară a sensuluiaș vrea să îți cuprind fața între palmele mele

și să privesc cu ochii mei ochii tăiși gura mea și mintea mea ți-ar pune o întrebarece ai de gând măi bărbate al meu cu femeia femeii din minenăscută să îți fie ție măsură?

câte nopți vor mai fieu minus tinetu minus mine?întrebarea asta a mea care mă doaretot doare

XLIV

despre noi la prezent compus

sub fiecare pas șovăit al tăuse închină un fir de iarbă în chip de îngersub fiecare pas desprins din minese plămădește o floare cu trup de sânziană

șoldul meu poartă în el circularitatea roțiiîn timp ce șoldul tău carafă de apă vie eîntru plăsmuirea lutului cu palmele tale

brațelor tale li se cuvine îmbrățișareafie ea a meafie a absenței mele

curgând cuvintelor făpturăîn miez de haosdin care picură viitorulsub forme prelungi

XLV

conjugarea căderii din sens

ierieste din nou ierica să se facă astăziaziinefabilinfailibilimuabildin azi se va rupe mâine

tacilasă-mă să veghezcum atunci când nu-ți ajung cuvintelevii tiptil să le rupi din mineca și cum euți-aș fi mâine la felcum n-am putut să-ți fiu azidecât ierica-ntr-o cădere din sens

XLVI

despre perfectul în sinea sa imperfectă

eu mă uit cu ochii mei în privirea tași bat cu inima mea tactul sufletului tăuapoi mă desenez perfectlegănându-mi șoldurile pe drumul tău

ca și cum ar mai fi timp pentruo singură îmbrățișare a îmbrățișăriicu brațele mele peste brațele tale

ca și cum ar mai fi timp să-ți sărut un singur sărutîn caretăcerea se taceiubirea se iubește pe sineși moartea se moareîn întrebarea din întrebaremamăde ce oare?

XLVII

înapoi spre înainte

privesc pe gaura cheii clipele risipite trecutuluica pe un cârd de păsări călătoare rătăciteîn valurile vieții mele

mă uit pe furișde parcă și păsările îmi sunt străineîngenunchezsă văd mai bineși mă surprindîngenuncheatămângâindu-ți regăsireaîn formă de zbor

XLVIII

în așteptare

în ziua care a început să se treacă în zorisă se treacă înserându-măfără să mă întrebe măcaram intrat din nou în întunericulprea plin de tine

să mă ascund în visele taleși să țes din șiraguri de stelezilele ce vor veni în așteptareabărbatului meu

XLIX

absența

uneori nu dormde teama de a nu te pierdeîn timpul nopțiiși absența ta râdedezolant de stridentacoperind căutarea meacare te strigăși vocea se stinge în întunericdureros de tăcută

alteori refuz să clipescpentru că mi-e fricăsă nu te înlocuiască absențaîntre două clipiri

întotdeaunadar întotdeaunaabsența are inițiala numelui tăumustind de așteptarea mearodind tăceriiîn formă de dor

singurătatea ca o chemare perfectă

cad în prezent în fiecare zi la mijlocul nopțiicând întunericul e atât de densși lipsa ta doare ca o frică

ești când nu ești și apoi iar eștiși pe urmă alerg să rostogolesc lacrimiîn întunericul jilaval măsurii mele de tine

și lacrima se rostogolește sfericpe cearcăn în același ritmîn concert de suspinși-apoi aroma îmbrățișării tale ca un dejá-vuadoarme la pieptul meuîntr-un vers fecundpe același adagio al lunii celei pline de tinelumine

cuvântul cel de pe urmă

de vei vrea vreodatăsă te odihnești de mine — spuse —așează-te în locul în care pădureaîși astâmpără setea de pământ

de vei vrea vreodatăsă te odihnești de mine — spuse —ascultă ce spune izvorul munteluiîn locul în care își astâmpără setea de piatră

de vei vrea vreodatăsă te odihnești de mine— suspină —înmoaie-ți obrajii în lacrima dimineții neînceputeși strigă-mi despărțirea mai întâi pe sunetemai apoi pe cuvinte

îți voi astâmpăra seteacu roua ochilor meidin căușul ridurilorde vei vrea vreodată să te odihnești de mine

LII

viscerală

aș slobozi lacrimile întru neplângerea taaș slobozi un strigăt întru nechemarea-țiaș slobozi floare ne-nflorităherghelie ne-mblânzităsimfonie necompusăsecunda netrăită

aș slobozi vântului aripile sărutate de noriploaia întru rodlumea întru lumină

până când slobozindu-mă din îmbrățișarea brațelor taledin neplângere și nechemare să-ți simt întrupareade-a-ntrupulea trupului meu

LIII

vaiet

de câte ori m-am prăbușitiubitede câte ori mi-am mușcat buzelesă nu se audă țipătul meu interior

de câte ori am plâns toate lacrimile deodatăîn speranța că neavând lacriminu mă voi mai putea prăbuși

de câte ori am scrisși cuvintele s-au ștersca de pe o foaie șifonată de suferințăși au rămas doar dâre de sarede parcă ar fi fost scrise cu lacrimi

de câte oriiubiteoare de câte oriam plânsși m-am prăbușitîn cuvinte ciobiteori de câte ori

LIV

în dimensiunea zbaterii unei pleoape până la etern

nu coborî în numele zborului— ziseci aruncă-te în zborul eipăsării-fântână celeiprin care ai văzut din nou lumina

apoi ți-a mângâiat ochii și ți-a redat privirea vorbiriiapoi gura rodiriiapoi ți-a prins palmele între aripile eiși ai deprins poezirea

— zisedin greșeală— zisete-a atins apoi cu o aripă în dreptul inimiiși cu iubirea ei ai început să o iubeșticu dorul ei să o doreștisă o aiîn formăde-ntorcereîn definiție

De...

de-ți este setesunt aicisă-ți pun palmele mele căușși să izvoresc în ele apă rece de izvor

de-ți este foamesunt aicisă pun zălog privirea mea răsărituluiși el să-ți coacă pâinea cea de toate zilele

de te doare cuvântulsunt aicisă-l împletesc ființei meleși cuvântul tău să înflorească neasemuit

de te doare ființa tasunt aicicu toată ființarea measă te umplu de tine

ești tine de mineși sunt mine de tine

↑ Înapoi la cuprins

Toamna descheiatăla plopi